Momente cruciale ale existenţei noastra naţionale
Românii,
asemenea multor popoare ale lumii, au avut de ales, în repetate rânduri, între
unirea şi dezbinare. Dezbinarea şi egoismul asigură, pe termen scurt, o efemeră
linişte personală, aplicaţie a tipului de gândire egocentrist de genul: „nu are
de ce să-mi pese de cel de lângă mine”, sau „eu mă descurc foarte bine şi
singur”. Cine însă nu reuşeşte să se ridice deasupra unor meschine interese
personale sau de grup, nu are nicio şansă să descopere soluţii viabile la
problemele majore ale poporului său. Calităţi de care a depins şi va depinde
prezentul şi viitorul proiectelor noastre naţionale: convergenţa energiilor
pozitive, dialogul comunitar permanent, curajul şi inteligenţa politică, ţinuta
morală de calitate, abilitatea şi fermitatea diplomatică în afirmarea
proiectelor noastre. Împotriva acestui mod de a vedea promovarea interesului
naţional şi comunitar deopotrivă, a existat de secole o presiune şi o opoziţie
constantă, pusă sub semnul unui îndemn de genul „dezbină şi stăpâneşte”. În
ciuda acestor eforturi imperiale ale vecinilor noştri, în istoria românilor au
rămas numeroase exemple de proiecte unioniste, realizate atunci când condiţiile
interne şi internaţionale au fost favorabile. Iată câteva dintre acestea: Mihai
Viteazu a avut, pe la anul 1600, o idee unionistă genială: unirea celor trei
principate româneşti într-un singur stat. O realizare efemeră, dar o idee pe
care românii nu au uitat-o niciodată; Colonelul Alexandru-Ioan Cuza şi liderii
politici români din Moldova şi Ţara Românească din preajma lui, au avut
inteligenţa politică şi curajul diplomatic să continue proiectul unionist al
lui Mihai Viteazu – au realizat Mica Unire de la 1859. Unioniştii anului 1859,
au fost conştienţi de punctele tari şi slabe, de oportunităţile şi ameninţările
momentului istoric pe care îl trăiau. Au acţionat însă sub deviza: „Dacă azi nu
ai curajul să-ţi duci ideile unioniste până la capăt, poate mâine va fi prea
târziu”; Un alt exemplu de decizie politică inteligentă, a fost participarea la
războiul ruso-turc, finalizat pentru România cu obţinerea independenţei de
stat, în anul 1877. România avea de ales între o neutralitate păguboasă şi o implicare
fermă în acest conflict armat. A ales bine şi a obţinut ceea ce şi-a propus –
independenţa de stat; O încununare firească şi necesară a acestor eforturi
unioniste şi de consolidare a statului naţional român, a fost finalizarea
proiectului unionist românesc al anului 1918. Liderii politici ai Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei, au simţit că a venit vremea „Să se unească cu Ţara
Mamă – România”. Populaţia acest ţinuturi, cu populaţie majoritar românească, a
fost mereu alături de liderii lor politici, în acest efort unionist. Coerenţa
eforturilor unioniste româneşti şi-a spus cuvântul – diplomaţia românească a
convins marile puteri, învingătoare în Primul Război Mondial, de corectitudinea
şi urgenţa cererilor sale. Entuziasmul popular cu care au fost primite aceste
dorinţe unioniste, a cântărit greu în favoarea cererilor româneşti. Frumos şi
emoţionant a fost şi faptul că şi minoritarii acestor provincii româneşti, s-au
exprimat în favoarea intenţiilor unioniste româneşti. Şvabii bănăţeni, saşii şi
maghiarii transilvăneni, prin liderii lor politici, au avut o opţiune clară în
favoarea unirii cu România. Aceste opţiuni sunt atestate şi de presa vremii, de
limbă maghiară şi germană. Ce modele de comportament politic naţional şi
comunitar, se desprind din exemplele de mai sus? Aceste fapte politice, militare şi
diplomatice de excepţie, aceste proiecte unioniste de succes, merită să ne dea
mai mult de gândit. Ar trebui să devenim mai conştienţi că: fără proiecte
politice înţelepte, oportunităţile oferite de istorie, pot fi mereu ratate. Închei
aceste consideraţii centenare, cu opinia că: „Istoria îţi va oferi mult prea
rar, o a doua şansă de a lua decizii naţionale corecte”. Dacă din dragoste de
ţară simulată şi dezbinare comunitară consecventă, te vei situa pe o poziţie de
neimplicare comunitară, vei deschide larg porţile disoluţiei valorilor morale
individuale şi comunitare. Să nu ignorăm nici opinia milenară că „În unire stă
puterea” de a construi împreună un comportament comunitar şi naţional, în
consonanţă cu interesele noastre naţionale fundamentale, în consonanţă cu
valorile promovate prin faptele remarcabile ale înaintaţilor noştri. Se pare
că, mereu va trebui să decidem între unire sau dezbinare, între convergenţa sau
divergenţa eforturilor noastre individuale şi de grup.
Reghin, 6 sept.
2018 prof. Dorin Cremene
