Motto: „Cel care nu pune întrebări,
nu va învăţa niciodată nimic”
nu va învăţa niciodată nimic”
(Motto-ul este inspirat din lectura cărţii „Cercul mincinoşilor – Cele mai frumoase poveşti filozofice din lumea întreagă”, de Jean-Claude Carriere)
Suferinţe contemporane ale descentralizării decizionale
Oare am ajuns să trăim într-o lume guvernată de prea multă impredictibiltate şi frecvente decizii eronate? De ce oare educaţia a ajuns să ia forme aşa de curioase şi uneori aberante? În mod paradoxal, se fac prea multe tentative ca valorile morale de ieri, să fie demolate azi? Într-un absurd efort de adaptare, se încercă oare mascarea lipsei de profesionalism, prin inventarea de proceduri ridicole şi lipsite de orice valoare? Cerinţa obsesivă şi chiar maladivă, de a pune cât mai multe hârtii în dosare noastre curente, cu acte pe care trebuie un dascăl să le împrospăteze în fiecare an, a reuşit în final să deturneze educatorul de la misiunea sa educativă de bază? Regulii absurde, care ne sugerează că: „Nu ne interesează ce faci tu la clasă, atâta timp cât dosarul tău de Dezvoltare Personală este suprasaturat cu hărtii justificative!”, noi îi răspundem:
„Consecinţa preocupării pentru cât mai multe hârtii, va avea un singur rezultat – va trece viaţa pe lângă noi şi vom deveni doar nişte bieţi simulanţi ai actului educaţional!”. În acest sens, am urmărit cu interes interviul realizat la TVR1, cu remarcabilului prof. univ., psihologul clujean, d-l Mircea Miclea (fost ministru al Educaţiei). Acesta ne-a adus aminte, acelora dintre noi, care mai sunt interesaţi de mai-binele educaţiei româneşti, că preferinţa cu accente paranoice, pentru legile Centralismul Decizional în Educaţie, nu poate decât să dăuneze eforturilor noastre de schimbare şi modernizare didactică. Selecţia centralizată a managerilor şcolari, precum şi a
întregului personal didactic, nu poate decât să dăuneze eforturilor unei minorităţi reformatoare, care încearcă în zadar să propună un alt remediu al acestei boli profesionale cronice – descentralizarea efectivă şi selecţia pe plan local a adevăratelor valori din educaţie. Cine poate evalua cu un grad mai mare de obiectivitate, calităţile de bun dascăl, ale unui bun profesionist din educaţie? Ministerul Educaţiei, Inspectoratul Şcolar Judeţean, sau „Evaluatorii Reali” din unitatea şcolară, unde acesta îşi desfăşoară activitatea, adică: elevii, părinţii, comunitatea? Considerăm că numai aceşti decidenţi-locali vor reuşi să facă o evaluare corectă şi în timp real a celor care merită să fie încurajaţi să rămână în Sistem. În opinia noastră doar aceşti evaluatori-locali, au competenţa necesară pentru a face o selecţie corectă şi obiectivă, doar aceşti decidenţi au informaţiile necesare pentru a stabili cine merită şi cine nu, să mai fie
păstrat în activitate, pentru următorii ani. Efectele perverse ale abordării centralizate a selecţiei personalului din învăţământ şi ale birocraţiei accentuate de Sistem, nu se vor lăsa aşteptate. Consecinţe previzibile ale acestui fenomen: se va amplifica în mod semnificativ numărul celor obedienţi şi resemnaţi, va creşte numărul celor pentru care dezvoltarea personală a devenit un vis irealizabil. Dascălul obligat să fie mereu atent la numărul mare de hârtii care i se cer, va constata că nu mai are timp suficient pentru viaţa de familie, că nu mai reuşeşte să asimileze în timp util, informaţia profesională absolut necesară pentru a reuşi să facă o educaţie modernă, că nu mai reuşeşte să devină un dascăl competent şi pasionat de meseria sa. Ce se schimbă totuşi în viaţa lui, şi ajunge să ia proporţii monstruoase - doar numărul hârtiilor pe care trebuie să le pună la dosar. Va deveni astfel: „Un bun colecţionar de hârtii inutile” şi „Un remarcabil dascăl aflat permanent în criză de idei”. Ce-i mai rămâne oare de făcut elevului, după ce ia act de aceste condiţii dificile de realizare a actului educativ? Ce-i mai rămâne oare de făcut dascălului care nu acceptă această stare de lucruri? Care ar putea fi reacţia comunitară raţională, la aceste provocări? De ce nu există încă o preocupare coerentă a comunităţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă educaţia românescă contemporană? Există situaţii care să favorizeze o reacţia fermă a „actorilor” implicaţi în procesul educaţional, interesaţi efectiv de ceea ce se întâmplă cu ei? Consecinţe previzibile ale acestui autoritarism decizional din educaţia românească? Elevul va fi obligat să aleagă şi alte forme de dezvoltare personală: să pună accent pe autoeducaţie să-şi caute şi alte modele cognitiv-comportamentale în afara şcolii. Mai grav este când acesta va constata cu durere, că el şi familia lui nu se vor putea realiza decât prin emigrare. Îndrăznesc să afirm, în acest sens, că emigraţia românească masivă a ultimilor ani, este accentuată în mare măsură de metodele noastre depăşite de educaţie. Printre principale cauze ale acestor stări de lucruri? Se află şi dorinţa maladivă de control absolut, a acelora care deţin puterea de decizie şi care fac regulile în educaţie. Aceste ambiţii, care frizează absurdul, nu pot decât să inducă în prea multe cazuri, un comportament aberant al decidenţilor şi actorilor din Sistemul de Educaţie. Ce aşteptări şi ce speranţe mai poate avea o minoritatea alcătuită din cei care au găsit răspunsuri la aceste întrebări, dar nu-i ascultă nimeni? Care sunt aşteptările dascălilor cu idei? Doar constituirea în anii următori a unei „Mase Critice” a reformatorilor de Sistem Educaţional, care să aibă puterea de a schimba ceea ce pare azi de neschimbat. Azi aceste aşteptări par o utopie, dar mai există speranţe că „Vocea Raţiunii” va fi, până la urmă, ascultată de cei care fac parte din Legislativul 2017. De aceea sper şi eu, alături de d-l prof. univ. dr.,Mircea Miclea, că împotriva derapajelor unei centralizări excesive şi maladive, se poate lupta doar aplicarea consecventă a principiilor descentralizării şi prin transparentizarea proiectelor educative de orice fel.
„Consecinţa preocupării pentru cât mai multe hârtii, va avea un singur rezultat – va trece viaţa pe lângă noi şi vom deveni doar nişte bieţi simulanţi ai actului educaţional!”. În acest sens, am urmărit cu interes interviul realizat la TVR1, cu remarcabilului prof. univ., psihologul clujean, d-l Mircea Miclea (fost ministru al Educaţiei). Acesta ne-a adus aminte, acelora dintre noi, care mai sunt interesaţi de mai-binele educaţiei româneşti, că preferinţa cu accente paranoice, pentru legile Centralismul Decizional în Educaţie, nu poate decât să dăuneze eforturilor noastre de schimbare şi modernizare didactică. Selecţia centralizată a managerilor şcolari, precum şi a
întregului personal didactic, nu poate decât să dăuneze eforturilor unei minorităţi reformatoare, care încearcă în zadar să propună un alt remediu al acestei boli profesionale cronice – descentralizarea efectivă şi selecţia pe plan local a adevăratelor valori din educaţie. Cine poate evalua cu un grad mai mare de obiectivitate, calităţile de bun dascăl, ale unui bun profesionist din educaţie? Ministerul Educaţiei, Inspectoratul Şcolar Judeţean, sau „Evaluatorii Reali” din unitatea şcolară, unde acesta îşi desfăşoară activitatea, adică: elevii, părinţii, comunitatea? Considerăm că numai aceşti decidenţi-locali vor reuşi să facă o evaluare corectă şi în timp real a celor care merită să fie încurajaţi să rămână în Sistem. În opinia noastră doar aceşti evaluatori-locali, au competenţa necesară pentru a face o selecţie corectă şi obiectivă, doar aceşti decidenţi au informaţiile necesare pentru a stabili cine merită şi cine nu, să mai fie
păstrat în activitate, pentru următorii ani. Efectele perverse ale abordării centralizate a selecţiei personalului din învăţământ şi ale birocraţiei accentuate de Sistem, nu se vor lăsa aşteptate. Consecinţe previzibile ale acestui fenomen: se va amplifica în mod semnificativ numărul celor obedienţi şi resemnaţi, va creşte numărul celor pentru care dezvoltarea personală a devenit un vis irealizabil. Dascălul obligat să fie mereu atent la numărul mare de hârtii care i se cer, va constata că nu mai are timp suficient pentru viaţa de familie, că nu mai reuşeşte să asimileze în timp util, informaţia profesională absolut necesară pentru a reuşi să facă o educaţie modernă, că nu mai reuşeşte să devină un dascăl competent şi pasionat de meseria sa. Ce se schimbă totuşi în viaţa lui, şi ajunge să ia proporţii monstruoase - doar numărul hârtiilor pe care trebuie să le pună la dosar. Va deveni astfel: „Un bun colecţionar de hârtii inutile” şi „Un remarcabil dascăl aflat permanent în criză de idei”. Ce-i mai rămâne oare de făcut elevului, după ce ia act de aceste condiţii dificile de realizare a actului educativ? Ce-i mai rămâne oare de făcut dascălului care nu acceptă această stare de lucruri? Care ar putea fi reacţia comunitară raţională, la aceste provocări? De ce nu există încă o preocupare coerentă a comunităţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă educaţia românescă contemporană? Există situaţii care să favorizeze o reacţia fermă a „actorilor” implicaţi în procesul educaţional, interesaţi efectiv de ceea ce se întâmplă cu ei? Consecinţe previzibile ale acestui autoritarism decizional din educaţia românească? Elevul va fi obligat să aleagă şi alte forme de dezvoltare personală: să pună accent pe autoeducaţie să-şi caute şi alte modele cognitiv-comportamentale în afara şcolii. Mai grav este când acesta va constata cu durere, că el şi familia lui nu se vor putea realiza decât prin emigrare. Îndrăznesc să afirm, în acest sens, că emigraţia românească masivă a ultimilor ani, este accentuată în mare măsură de metodele noastre depăşite de educaţie. Printre principale cauze ale acestor stări de lucruri? Se află şi dorinţa maladivă de control absolut, a acelora care deţin puterea de decizie şi care fac regulile în educaţie. Aceste ambiţii, care frizează absurdul, nu pot decât să inducă în prea multe cazuri, un comportament aberant al decidenţilor şi actorilor din Sistemul de Educaţie. Ce aşteptări şi ce speranţe mai poate avea o minoritatea alcătuită din cei care au găsit răspunsuri la aceste întrebări, dar nu-i ascultă nimeni? Care sunt aşteptările dascălilor cu idei? Doar constituirea în anii următori a unei „Mase Critice” a reformatorilor de Sistem Educaţional, care să aibă puterea de a schimba ceea ce pare azi de neschimbat. Azi aceste aşteptări par o utopie, dar mai există speranţe că „Vocea Raţiunii” va fi, până la urmă, ascultată de cei care fac parte din Legislativul 2017. De aceea sper şi eu, alături de d-l prof. univ. dr.,Mircea Miclea, că împotriva derapajelor unei centralizări excesive şi maladive, se poate lupta doar aplicarea consecventă a principiilor descentralizării şi prin transparentizarea proiectelor educative de orice fel.
Dorin Cremene
P. S. Idei pe care îmi propun să le includ în viitoarele mele eseuri consacrate dilemelor descentralizării efective:
· De la cultura organizaţiei şcolare la cultura comunitară;
· Suferinţele şi speranţele descentralizării ;
· Centralismul decizional şi disoluţia creativităţii de grup educaţional ;
· Descentralizarea şi eliberarea energiilor comunitare;
Reghin, 26 sept. 2017
